Rostalgia

ROstalgia does not represent a desire to return to the the austere times of the eighties. it is a return to my childhood. It is nostalgia for a time when people had dreams and were hopeful. When people dreamt about crossing frontiers to wonderland. The Danube represented a border to freedom and land of neverending hope. from my little town in the south of romania, i could see serbian villages as a different world that i couldn't quite understand, a world of MTV, cartoons, comercials to tasty products and cartoons, lots of cartoons. Now, that we live in this world, the changes we dreamt of have turned into materiality but the taste of freedom remains eighties'ish somehow....

Science and Garbage (2003) by Pierre Herbert and Bob Ostertag

2003 - Pierre Herbert and Bob Ostertag perform together in Science and Garbage, a highly political Brechtian performance, where music and images are made out of coca cola cans and toy trucks, plastic toys like monkeys, frogs, penguins, soldiers, trains, tanks and planes, rubber ducks, apples, M&Ms, chips, lettuce and German newspapers. Sounds are created mainly by eating and drinking very close to the microphone and then looping and mixing them. Disturbing incredibly ironic, images of Bush and Iraqi victims are hunting the viewer, all in connection to trivial goods of a consumerist society.

Dilated body

here is my thesis on dilated body and Eugenio Barba. enjoy

Saraband (2003) by Ingmar Bergman

poate in asteptarea unei saptamani plina de filme pe care imi doream sa le vad si revad, dar pentru care nu am timp acum, revizitez aceste pseudo-cronici de vara trecuta si vreau sa gust putin din ce apare pe aici. sa ne intoarcem la un final. Saraband.

vintage Bergman: 10 capitole foarte bine portionate, un ritm controlat la sange, cadrele specifice, actorii bine cunoscuti, cursivitatea bine cunoscuta, static pana cand devine fascinant, 4 personaje care te tin in scaun pe toata durata filmului facut pentru TV.

Bergman isi incheie conturile si isi inchide lanterna magica. un film realizat la 86 de ani, dupa ce spusese in 1982 ca Fanny and Alexander este ultimul sau film. Saraband ramane filmul sa de sfarsit, un film de o sinceritate criminala si de o forta uluitoare.

un film despre nefericire sau despre dorinta de nefericire; mereu ne dorim ceva mai sus decat nevoia noastra primara de a fi multumiti, granita propriei fericiri devine granita unei patologii sociale.

cum ar spune un critic de film: Bergman - game over.

Querelle (1982) by Fassbinder

"But what's normal?"—Nono














Jean Genet este revizitat şi începe să prinda forta mai ales prin lentilele fascinante ale lui Fassbinder. Cel mai gay film din istorie. Şi cel mai lucrat, acelaşi univers feeric, acelaşi registru nonrealist, dar atât de aproape de noi. Viaţa de pe peliculă omoară viaţa. Filmul lui Fassbinder e mai viu decât orice alt documentar despre această lume ascunsă şi impenetrabilă a homosexualităţii din porturi, cu toate fetişurile şi clişeele sale.

Querelle, povestea unui marinar (Bruce Davis) ancorat in Brest, este un eseu suprarealist asupra descoperirii sexualitatii. Bazat pe romanul lui Genet, Querelle de Brest, filmul adreseaza diverse forme de sexualitate si iubire.

Brest este orasul in care nimic nu este ceea ce pare, Querelle fiind un film greu de privit si greu de inteles. Citindu-l pe Genet, imaginile se limpezesc si povestea devine familiara. Genet era un hot si un peste, gay iesit din closet si artist pe deasupra. Scrierile sale mizau pe confruntarea autoritatii morale prin atacarea sensibilitatilor audientei. Fassbinder imbratiseaza total punctul de vedere al lui Genet, scotand la suprafata un artist care s-a autodepasit. Acesta este ultimul Fassbinder, cel de dinaintea sinuciderii, bazat si el pe realitatile dureroase, pe lupta personajului de a depasi presiunea saraciei si a controlului social, ceea ce dezumanizaza iremediabil. Brechtian calculat, Fassbinder foloseste ingredientele magice foarte atent, exagereaza cu stil si isi gandeste in amanunt distantarea jocului actorilor, scopul ultim fiind critica politica prin intermediul produsului artistic.

Un atac concertat asupra conventiilor referitoare la identitatea sexuala asa cum apar in film. Fassbinder pare a-si repeta propria sa sinucidere in Querelle.

Supremul narcisist, Querelle isi foloseste propria sexualitate in manipularea celorlalti, seducand barbati si femei, scopul sau fiind unul extrem de dificil: propria anihilare. daca o crima e usor de realizat, asemeni unui sarut, sinuciderea este gestul maxim pe care Querelle il urmareste.

Il Vangelo secondo Matteo (1964)

regia: Pier Paolo Pasolini

Evanghelia dupa Matei, vazuta cinematic de un regizor militant ateu, gay si marxist pe deasupra. Totul ca parte intr-un dialog cu tinerii necredinciosi, propus de Papa. Pasolini nu incerca o ridicare in slavi, o glorificare a personajelor sale, e mai mult o incercare de a reda povestea neo-realist, pornind insa de la Evanghelie, ceea ce da si titlul, fara comentarii extratextuale, fara sentimentalizari si romantari. Faptul ca nu este povestea unui personaj, ci punerea pe film a unei scrieri, trebuie tinut minte de la bun inceput.

Mel Gibson a filmat The Passions in aceeasi locatie, un orasel italian foarte sarac. Desigur, cu o importanta diferenta de perspectiva!

Un film creat din imagini, aproape total lipsit de dialog, doar afirmatii rupte total de scenele anterioare, cu actori neprofesionisti (Isus e jucat de un student spaniol la economie pe care Pasolini il cunoaste accidental si ii ofera rolul), majoritatea personajelor sunt jucate de tarani iar Maria e jucata de propria mama a regizorului.

Pasolini descrie in mod poetic un radical nu chiar asa de oarecare, cu greu acceptat de orice societate, care trebuie sa dispara. Nu insista pe scenele dure ale povestii, pe partea transcedentala, ci pe programul politic.

Un film greu de urmarit, mie mi-a luat peste 20 de ore, multe pauze, reveniri, pauze etc. Austeritatea imaginii devine dificil de digerat in conexiune cu tematica atat de grea. Sentimentul meu final este unul neasteptat: acceptare a discursului religios, intelegere pasnica a demersului si dorinta de revedere a intregului film. As vrea sa il vad la cinema cu sonorul maxim. Din punctul asta de vedere, Pasolini face un imens serviciu nemeritat crestinismului.

Sartre i-a spus lui Pasolini dupa proiectia filmului in Notre Dame : Stalin l-a recuperat pe Ivan cel Groaznic, marxistii nu il mai pot recupera pe Isus. Aici sunt de acord: cred ca mesajul de stanga a fost recuperat pe o cale dibace de catolicism mai ales, cel putin la nivel estetic. Nu invers.

Weekend (1967) by Jean Luc Godard

un cuplu haituit de un cosmar care nu se mai termina, un film per se, film 100%, no reality whatsoever, genial, violent, scarbos, canibalistic si politic. emily bronte is literally burning!!!
apocalipsa dupa godard, ma gandeam ca filmul are 40 de ani, dar inca te mai sperie. revoltator si iritant. exact ce ai nevoie pentru o vineri dupa amiaza.

brechtianism pur, sfarsitul consumerismului, sfarsitul cinematografiei, postmodernism agresiv avant-la-lettre.

The traffic jam shows us a civilization that has gotten clogged up in its own artifacts. (Roger Ebert) si tot filmul e un traffic jam, lumea ne apare ca un cimitir de masini in flacari (personal: cum arati asta pe scena?)

the most peculiar odyssey since Gulliver's. They meet historical figures, they walk through scenes from other movies, they are casually raped, they see bodies set afire. This is a radical, bitter view of society, and Godard is at pains to dismiss any optimistic liberal solutions. (tot Roger Ebert)

culturalizarea maselor de tarani prin cantari la pian, discursuri sforaitoare in timpul mesei despre foamea din Africa, bucataria din final in care personajele sint mancate intr-o tocana care mai contine animale proaspat omorate, un univers atat te viu incat te sperie mai tare ca cel mai groaznic horror.

take a weekend!